De cand bantui pe meleaguri straine nu am avut niciodata senzatia ca, uite dom'le, aici e bine si frumos, si legea e lege, si omu om, leafa mefa si cam aici mi-ar placea mie sa traiesc cate zile oi mai avea.

Adica, normal, si eu cred ca e bine si frumos, ca lucrurile par mai logice si mai in ordine decat la noi. Si e mai greu parca sa te pierzi oriunde pentru ca, uite, sunt sageti peste tot si chiar locuri speciale unde sa intrebi ce cauti. Si ce te doare. Ai zice ca la prosti, dar normal, ca cine nu e prost la inceput? Cand intri intr-un oras nou sau cand vezi pentru prima oara o masina caraghioasa dar dealtfel utila?

Deci parca nu mai e atata ceata aici decat daca esti un zapacit notoriu ce o cauta cu lumanarea, cum este cazul meu. Dar asta este alta poveste.
Cum spuneam, niciodata nu am simtit "chemarea" noului pamant in care imi infig talpile. Si fara chemare nu se cheama ca esti emigrant. Iti trebuie convingere si credinta. Ca drumul pe care pasesti este bun si aici va fi pentru tine ACASA de acum inainte. Si pentru copii tai, care vor pronunta uneori cuvinte amestecate din mai multe limbi.

Eu am decis ca nu am chemare, nu pentru ca am radacini adanci in pamantul romanesc si sunt de nestramutat. Ci pentru ca nu mai am radacini de nici un fel. Undeva, tot mutandu-ma din rasadul stramosesc in gradina mare, si apoi inapoi in rasadul protectiv, mi-am cam pierdut radacinile. Si am vazut ca pot trai fara ele, ca o specie mutanta, cred ca un fel de fung, dar mult mai adaptabila noilor conditii.
Si am ajuns astfel sa ma perind intre cele doua pamanturi fara sa ma opresc nicaieri pentru totdeauna. TOTDEAUNA e un cuvant prea dur pe care doar adevartii emigranti si-l pot asuma.