Sunt o emigranta mafioata

Sunt pe cale de a deveni o mafioata. Si de a trai in ilegalitate pentru toata viata. Si de a nu mai calca in viata vietii mele intr-o banca. Pentru ca in caz contrar voi fi luata de guler si scoasa pe usa afara. Cu atentionarea ca, de voi mai indrazni sa ma intorc la ei, voi fi dezbracata la piele, unsa cu miere si tavalita prin fulgi de gasca, apoi plimbata prin targ, si data ca exemplu de NU ASA. Nu asa se comporta un cetateam civilizat al marii uniuni in care traim.

Cum de am ajuns asa de pomina? Pai nu e greu deloc. In tarisoara unde m-am nimerit sa traiesc acum, contul in banca nu e seamana deloc cu cel de acasa. Unde ai voie sa iei exact atatia banuti cati ai. Care va sa zica banca e mai generoasa aici, e mai atenta la nevoile clientului si te lasa sa cheltuiesti din banutii ei chiar atunci cand tu nu mai ai nici un sfant in cont.

Eu, ca orice om cu frica lui Dumnezeu, nici vorba sa-mi treaca prin cap ca asa treaba este posibila. Si neaducatoare de rele. Si am fost tot timpul atenta sa economisesc cate ceva pana la noul salariu, ca nu se stie ce se poate intampla. Pana cand, un prieten drag, sa zicem X, mi-a dezvaluit obiceiul asta nou al oamenilor de aici. De a se imprumuta cand e nevoie de la banca, ceea ce e atat de usor incat nici nu iti vine sa crezi ca te imprumuti. E asa de minunat ca tu chiar ai impresia ca sunt banii tai.

Dar vai, pacatoasa de mine...am ascultat ispita asta fara sa imi intreb constiinta. Daca e bine, daca nu...Fara sa fac cer sfatul astrilor si fara sa ascult visele premonitoare. Ca Victoria Lipan. Am facut pacatul sa nu-mi mai pese decati bani am in cont, si sa cheltui ceva mai mult decat aveam. Si numai bine a venit apoi si vacanta si dusa am fost in tinuturi de soare pline. Unde nu m-au ajuns degraba incantatiile bancherilor europeni.

Dar vai, cand a venit toamna si m-am intors bronzata ca o maslina si plina de viata, m-au ajuns si pacatele. Bancherii imi inchisesera contul, asa ca banutii mei lunari nu mai puteau fi virati nicaieri. Chiar asa, pe unde ratacesc acum banutii mei, singuri pe lume?

Si atunci, vazand eu asa grozavie, am intrebat in dreapta si in stanga, cum sa fac sa-mi resplatesc faptele necurate. Am aflat de la niste doamne de la o firma de recuperari, asa se numeste nu inventez eu, ca de fapt eu datoram acum cam de trei ori mai mult decat cheltuisem eu compulsiv. Si ca de ma opun sa platesc, voi fi trecuta pe o lista afisata in toata bancile, cum se afisau in Vestul Salbatic infractorii cu WANTED.
Si nimeni in veci, de la nici o banca, nu imi va mai face un cont.

Auzind asa grozavie, frumusetea mi-a palit brusc si m-am zbarcit la fata de suparare. Pentru ca aici daca nu ai cont nu prea existi, e ca si cum n-ai avea buletin si-ai dormi pe banci in parc. Nu poti fi platit prin virament, nu poti incasa cecuri, deci nema banuti. Mi-ar mai ramane posibilitatea, nelistata de doamna recuperatoare, dar foarte ecologica dealtfel, de a ma duce in munti, hranindu-ma cu iepuri si radacini. Si astfel mi-as spala si pacatul asta oribil ce se numeste lacomie.

Depresia emigrantului

Atunci cand esti proaspat absovent si taman atunci se mai nimereste si o criza economica de mai mare frumisetea, e de zece ori mai greu sa-ti gasesti un loc de munca. Atat in Romania cat si in strainatate. Daca iti cauti in Romania, e relativ usor de gasit o munca de salahor, cu o suta de ore suplimentare pe luna si un salariu minuscul. Chiar microscopic. Si pana la treizeci de ani sa iti incretesti binisor fata de riduri, dar eventual sa ai o pozitie mai buna. Dar tot cu ore suplimentare, asta e trend-ul, oricum peste tot e la fel si ai senzatia ca asa e normal. Dar un loc de munca care sa nu vina ca nuca-n perete cu ceea ce ai studiat in facultate nu ai cum sa gasesti pe asa vreme de restriste.

Daca iti vine in cap sa iti incerci norocul in strainatate pe asa penurie de job-uri, o incurci iarasi, si poti sa te alegi si cu o depresie bonus. Astfel te trezesti ca ai tot felul de handicapuri, care tin logic de categoria din care faci parte. In primul rand ca esti tanar si nu ai cum sa ai prea multa experienta si apoi ca esti strain si, oricat ai incerca, nu ai cum sa vorbesti ca autohtonii.

Si iti ies pe gura numai porumbei cu accent est-european pe la diverse interviuri pe unde angajatorii te cheama, inchipuindu-si ca esti mai breaz si mai iscusit la ascuns accentul. Insa astfel de tehnici de desimulare a accentului sunt tare costisitoare si cer eforturi supraomenesti pentru diversi muschi ai limbii si corzilor vocale. Si se prea poate sa nu-ti iasa dintru inceput.

Si pana la urma, te multumesti cu un jobulet mic, mic de tot, asteptand sa treaca afurisita asta de criza si consolandu-te cu ideea ca pentru banii astia acasa ar trebui sa lucrezi cam de treispe ori mai mult.

Numai ca e o iluzie tare amagitoare, job-ul asta mic iti ocupa doar cateva ore pe zi, in restul timpului incepi sa rumegi tot felul de ganduri intristatoare si care, combinate cu aerul poluat si cu lipsa prietenilor si familiei, tind sa se trasnforme in monstruleti infometati. Care iti scurma prin creier si nu te lasa sa dormi sau sa mananci. Si asa ajungi sa slabesti de ai ramas cat un morcov si nu mai ai chef de viata, de nimic in general.

Si facand un calcul elementar incepi sa pricepi de ce se munceste in Romania asa de mult. E un exercitiu de sanatate publica. Eu cred ca patronii nostri au inteles cat de important este sa tii mintea omului ocupata, sau ca acesta sa fie stors bine fiziceste, pe santier sau la scris chitante. Pentru ca ajuns acasa seara sa te prabusesti in pat si sa fii FERICIT. Ca ai trecut cu bine si cu ziua de azi si poti sa te odihnesti multumit. Ca odihna e lasata de la Dumnezeu si nu putem trai fara ea. Asta daca nu ne ia Mos Ene in imparatia lui inainte de a ajunge la aceste meditatii.

Si astfel dormim ca niste prunci fara sa ne preocupe sensul existentei sau alte dileme datatoare de depresii. Eu marturisesc ca m-am lasat exploata cateva luni la noi acasa si mi-a fost tare bine. Noaptea aveam somn linistit de bebelus proaspat imbaiat. Nu recomand insa si altora pentru ca habar n-am cat de grav este un supradozaj cu astfel de tratamente.

A fi sau a nu fi emigrant?

De cand bantui pe meleaguri straine nu am avut niciodata senzatia ca, uite dom'le, aici e bine si frumos, si legea e lege, si omu om, leafa mefa si cam aici mi-ar placea mie sa traiesc cate zile oi mai avea.

Adica, normal, si eu cred ca e bine si frumos, ca lucrurile par mai logice si mai in ordine decat la noi. Si e mai greu parca sa te pierzi oriunde pentru ca, uite, sunt sageti peste tot si chiar locuri speciale unde sa intrebi ce cauti. Si ce te doare. Ai zice ca la prosti, dar normal, ca cine nu e prost la inceput? Cand intri intr-un oras nou sau cand vezi pentru prima oara o masina caraghioasa dar dealtfel utila?

Deci parca nu mai e atata ceata aici decat daca esti un zapacit notoriu ce o cauta cu lumanarea, cum este cazul meu. Dar asta este alta poveste.
Cum spuneam, niciodata nu am simtit "chemarea" noului pamant in care imi infig talpile. Si fara chemare nu se cheama ca esti emigrant. Iti trebuie convingere si credinta. Ca drumul pe care pasesti este bun si aici va fi pentru tine ACASA de acum inainte. Si pentru copii tai, care vor pronunta uneori cuvinte amestecate din mai multe limbi.

Eu am decis ca nu am chemare, nu pentru ca am radacini adanci in pamantul romanesc si sunt de nestramutat. Ci pentru ca nu mai am radacini de nici un fel. Undeva, tot mutandu-ma din rasadul stramosesc in gradina mare, si apoi inapoi in rasadul protectiv, mi-am cam pierdut radacinile. Si am vazut ca pot trai fara ele, ca o specie mutanta, cred ca un fel de fung, dar mult mai adaptabila noilor conditii.
Si am ajuns astfel sa ma perind intre cele doua pamanturi fara sa ma opresc nicaieri pentru totdeauna. TOTDEAUNA e un cuvant prea dur pe care doar adevartii emigranti si-l pot asuma.

Despre despartire. Concluzii

Relatiile nu ar trebui niciodata incheiate brusc, ca un verdict de neschimbat. Peentru ca nu au inceput ca un verdict. Au inceput treptat si natural. Si s-au dezvoltat firesc, fara sa sara peste etape esentiale. Pana la momentul de declic, punctul maxim de rezistenta al acestei relatii, dupa care curba evolutiei relatiei nu poate fi decat una descendenta. Pana la punctul zero, al disparitiei ei totale.

Insa despartirile dintre doi oameni ce s-au iubit tind spre zero in atat de putin timp, incat toate etapele intermediare si logice, de asta data de sens opus, sunt arse. Ca si cum am cadea in gol . Nu stim unde vom ajunge dar trebuie sa ne aruncam. Ar trebui ca, odata ce constientizam necesitatea si iminenta separarii, sa petrecem impreuna (fara a FI neaparat impreuna) fix atata timp de cat a fost nevoie pana sa devenim cuplu.

Si sa scoatem din repertoriu toate reprosurile si insultele adresate celuilalt. Asta ca sa evitam sa ne zdrobim de cine stie ce piatra cand vom coborari de pe stanca asta inalta si ne vom vedea brusc singuri. Mai bine sa ne dam drumul incet, incet, cu aceeasi viteza cu care am urcat, si sa ne despartim buni prieteni ca inainte.

Dar in practica asa ceva este tare greu, mie nu mi-a iesit niciodata. Iar o data am primit si un branci, asa ca sa-mi fac vant mai bine de sus, ca e timpul prielnic. Orice negociere a pacii sau macar a armistitiului devine semn de slabiciune in lupta asta pentru locul intai la aruncat cu pietre. Singura cale ramane trista si grabita despartire. Fara nici o posibilitate de a ramane prieteni.

Despre cum nu ar trebui sa ne despartim

Nu ar trebui nicicodata sa ne despartim in cateva clipe, ca si cum am putea sterge instantaneu tot ceea ce s-a intamplat intre noi. Nu cred in rostul despartirilor bruste pentru ca au pretentia ca anuleaza. Timpul si energia pe care doi oameni le-au investit unul in celalalt. Si suprima toate proiectele mai mari sau mai mici facute impreuna.

Din mai multe motive , despartirile bruste nu sunt viabile. Transforma totul intr-un camp de bataie, unde cei doi protagonisti se transforma in monstri nemaintalniti pana atunci si isi indreapta unul spre altul flacari.


Fostul cuplu armonios se metamorfozeaza rapid in doua elemente opuse, neaparat unul trebuie sa invinga pe celalalt pentru pastrarea echilibrului naturii. Si pentru ca tot nu mai conteaza, intrucat, iata, sfarsitul e aproape, cei doi isi dezlantuie zagazurile ascunse si pe gura tasnesc de-a valma insulte, frustrari, regrete, dureri fara seaman cauzate de traiul in comun, pierderi iremediabile declansate in momentul in care am cunoscut aceasta piaza rea de care ne-am indragostit.

Multe sunt prostii, superstitii si alte produse halucinante a doua minti golite de ratiune si de instinctul de a opri acest potop. Unele, mai putine, sunt reale dar de nepronuntat in veci in forma lor bruta. Si la sfarsit aceasta lupta este doar un mod de autoconservare, de pastrare la o cota acceptabila a stimei de sine. Pentru ca la sfarsit, sifonati cum vom fi, va trebui sa ne adunam de pe jos, schiopatand si orbecaind, dar vii. Daca vrem sa supravietuim, si acest impuls ne este dat cam tuturor, il vom desfiinta pe celalalt.

El/ea este intruchiparea a tot ce e rau si odios pe lume, in special a minciunii si prefacatoriei cu care ne-a dus de nas in tot acest timp, pretinzand ca ne iubeste si ca viata i-ar fi goala ca un bidon fara noi in ea. Noi am fost doar o victima naiva a marsaviei fara limite a acestui barbar.

taiIn acea zi ne iluminam brusc, fiecare in capsorul nostru, si pricepem ce mare pacaleala a fost de fapt relatia asta a noastra. Si totul se destrama, sau mai degraba de sfasaie repede, si dintr-o data vedem ce multi ochi lipsa are tesatura asta la care trudeam amandoi,de fapt era prost pornita de la inceputuri. E mai bine sa o dam la gunoi, ce daca ne-a tinut de multe ori cald la amandoi in zile friguroase, ce daca mai era un pic si era gata.
Uitam repede ce greu mai impleteam la inceput, si ce frumos era, si ce indragostiti, nimeni nu ne putea tine deoparte. Si cum veneam unul spre altul alergand ca nebunii, cu respiratia ata, si cum timpul petrecut separat parca n-avea nici un sens, si cum croiam vise si impleteam, impleteam impreuna planuri fabuloase si sperante prapastioase.