Relatiile nu ar trebui niciodata incheiate brusc, ca un verdict de neschimbat. Peentru ca nu au inceput ca un verdict. Au inceput treptat si natural. Si s-au dezvoltat firesc, fara sa sara peste etape esentiale. Pana la momentul de declic, punctul maxim de rezistenta al acestei relatii, dupa care curba evolutiei relatiei nu poate fi decat una descendenta. Pana la punctul zero, al disparitiei ei totale.

Insa despartirile dintre doi oameni ce s-au iubit tind spre zero in atat de putin timp, incat toate etapele intermediare si logice, de asta data de sens opus, sunt arse. Ca si cum am cadea in gol . Nu stim unde vom ajunge dar trebuie sa ne aruncam. Ar trebui ca, odata ce constientizam necesitatea si iminenta separarii, sa petrecem impreuna (fara a FI neaparat impreuna) fix atata timp de cat a fost nevoie pana sa devenim cuplu.

Si sa scoatem din repertoriu toate reprosurile si insultele adresate celuilalt. Asta ca sa evitam sa ne zdrobim de cine stie ce piatra cand vom coborari de pe stanca asta inalta si ne vom vedea brusc singuri. Mai bine sa ne dam drumul incet, incet, cu aceeasi viteza cu care am urcat, si sa ne despartim buni prieteni ca inainte.

Dar in practica asa ceva este tare greu, mie nu mi-a iesit niciodata. Iar o data am primit si un branci, asa ca sa-mi fac vant mai bine de sus, ca e timpul prielnic. Orice negociere a pacii sau macar a armistitiului devine semn de slabiciune in lupta asta pentru locul intai la aruncat cu pietre. Singura cale ramane trista si grabita despartire. Fara nici o posibilitate de a ramane prieteni.